Ganduri Alese, de Rusu Gheorghe

Vino “[…]nu mai sta

Tu chiar nu vezi cat ai intarziat deja

Aruncati toate visele intr-o geanta si pleaca

Grabeste-te ca trenul asta nu asteapta

Dar eu stiu deja ca vreau cu totul altceva

Inchide ochii iti poti imagina

Ca lumea e a ta, si in plus

Poti sa sari sus sus sus”

Am inceput sa simt ce este special la Wcarp fata de restul lumii. Mi-a luat un an de zile sa inteleg o caracteristica atat de subtila! Wcarp e persoana de care m-am atasat cel mai mult si stiu ca pot sa am incredere. Este persoana caruia pot sa ma destainui, ea m-a vindecat din interior spre exterior.

Increderea e marea diferenta. Dar increderea nu inseamna un contract care se semneaza oficial si de care esti sigur ca daca nu se respecta vei fi despagubit. Increderea de aici e ca atunci cand mama ta te tine in brate si te mangaie pe crestet. Siguranta, respect, intelegere si mai ales sinceritatea sunt cateva din atributele pe care le poti trai aici.

Prietenii! Cine iti sunt prieteni? Acele persoane cu care faci lucruri care te amuza, cu care bei alcool in orice situatie, daca se poate. Pe moment zici: O daaa! Insa chiar asa este? Cat de cool suntem de fapt? In fond, fugim de ce nu intelegem! Adica de noi?! – Regasirea, uite unul dintre alte motive de incredere in Wcarp.

Nu stiu daca ati inghetat vreodata iarna apoi cineva v-a dat o ceasca de ceai …cat de bine era? Cald si dulce! Cat de mult ati vrut sa prelungiti acel gust, acea stare de bine, de cald, cand dupa fiecare inghititura simteai ca mai vrei. Si chiar daca simteai ca acel ceai frige te tineai de cana cu ambele maini, incercand sa-l bei chiar si fierbinte… astfel stiai ca te poti incalzi. Acel ceai pentru mine e Wcarp.

Cei de aici fac marea trecere de la nimic la tot. Ei sunt cei care au rabdare sa te inteleaga si chiar sa te intelegi – da, sa te intelegi. Deoarece, cat de ignoranti putem fi considerandu-ne atotcunoscatori si atotstiutori despre ce e in jurul nostru!!! Insa cei mai multi dintre noi nu stim nici macar cine suntem noi insine si ce putem face ca sa imbunatatim lucrurile.

Chiar acum imi vine in minte versuri de la Guess Who:

„Ai mei, ai mei, ai mei, ai mei, n-au avut habar

Cat de sus, cat de sus, cat de sus, cat de sus pot eu sa sar

Acum ca nu, nu, nu numai am nimic de ascuns

Pot sa ma duc tot mai sus

Mai sus, tot mai, tot mai sus, tot mai

Mai sus, tot mai, tot mai sus sus…”

Daaaa… pentru mine Wcarp e ca acest refren de mai sus: serios in interior si plin de bucurie in exterior.

Uneori

Uneori

de Cecilia Lazar

Uneori, corzile sufletului meu vibreaza strident,

Atinse de:

Frica fata de un viitor mereu imprevizibil,

De alarma lansata de un pacat inca greu de iertat,

Sau, mai simplu, de dispretul unor oameni pentru muzica.

Si totusi,

Uneori, cand nu mai suport aceste sunete

Caut sa-mi amintesc armonii create de:

Respiratia pamantului atipind in linistea noptii,

De plansul ierbii tanguitoare dupa mangaierea calda si blanda a zorilor,

De fosnetul frunzelor infiorate de vantul inmiresmat al diminetii

Sau de ecoul soaptelor sfinte ale ingerasului

Care s-a rugat intreaga noapte ca sa nu pier;

Ci sa ma bucur din nou:

De respiratia pamantului,

De plansul ierbii,

De fosnetul frunzelor,

Si mai ales de dragostea Lui

Care ma calauzeste spre lumina.

„Dumnezeu este mai presus de religie”

Dragi cititori, as dori sa va impartasesc cateva impresii asupra unei carti foarte bune pe care am citit-o vara trecuta. Este vorba despre romanul „Hristos rastignit din nou” scris de Nikos Kazantzakis.

Actiunea se petrece in Lykovrysi, un sat de munte din Grecia, unde fruntasii satului se hotarasc sa puna in scena Saptamana Mare si Patimile lui Hristos, pentru a recrea atmosfera sfanta a Pastelui, si pentru a-l reinvia pe Iisus in sufletele oamenilor. Planurile iau o intorsatura neasteptata atunci cand un sat vecin este invadat de turci iar refugiatii le cer ajutor celor din Lykovrysi. Fruntasii satului ii refuza sub diferite pretexte de teama ca altfel si-ar pierde averile si autoritatea. Din acest moment Manolios si prietenii lui incep sa-si ia in serios roluri de Iisus si respectiv de apostoli devenind aparatorii principiilor redate in Evanghelii, chiar daca acest lucru ii conduce la profunde lupte interioare si chiar la sacrificiu de sine.

Citind cartea am avut sentimentul ca fac o calatorie spirituala. L-am surprins pe Manolios traind si chinuindu-se sa parcurga o cale ascendenta la capatul careia se afla Dumnezeu. L-am vazut pe Manolios ca prototipul omului care doreste sa-si depaseasca propria conditie, atat prin cautari intelectuale care aveau ca scop descoperirea adevarului cat si prin daruire si sacrificiu de sine de dragul celorlalti.

Aceasta carte m-a ajutat sa descopar un alt beneficiu al literaturii. Spre exemplu, in adolescenta, credeam ca literatura, prin cuvintele ei mestesugite, te ajuta sa dai savoare unei conversatii in urma careia poti lasa impresia ca esti un om interesant. Cu timpul, insa, am constatat ca aceste cuvinte frumos combinate, creatoare de metafore si de povesti, pot sa te inspire in construirea propriei vieti, invitandu-te sa privesti dincolo de barierele pe care ti le-ai creat, sa admiri natura care se innoieste in fiecare zi sau sa-ti deschizi inima in fata lumii si a Creatorului ei, daruind dragoste si recunostinta.

Si pentru ca am vorbit de puterea metaforelor si a povestilor de a oferi inspiratie, as vrea sa redau aici o povestioara inserata in roman, care pe mine m-a impresionat.

„Odata, se zice, a fost un satuc pierdut in pustiu; toti locuitorii lui erau orbi. Pe undeva pe-acolo trecu un mare rege cu armata lui; calarea un elefant urias; orbii auzisera multe despre elefanti si a pus stapanire pe ei o mare dorinta de-a merge sa-l atinga; sa-l cerceteze amanuntit, sa-si faca o idee cum este. Asadar, pornira zece, fruntasii sa spunem, si se dusera; se inchinara regelui, luase ingaduinta sa atinga si sa pipaie elefantul. Unul pipai trompa, altul piciorul, un altul coastele, pe altul il ridicara si pipai urechea iar pe altul il urcara, il asezara pe spatele elefantului si il dusera la plimbare. Plecara toti bucurosi impreuna si se intoarsera in satul lor. Primul spuse: «este o teava mare care salta cu putere si se rasuceste si vai de tine daca te insfaca». Celalat spuse: «este o coloana cu par». Un altul : «este un zid, ca o fortareata, si are si aceasta par». Cel care pipaise urechea spuse: «nu este deloc un zid; este un covor de lana groasa si cu tesatura groasa care cand il atingi se scutura». Iar ultimul striga: «Ce sunt astea pe care le indrugati? E un munte urias care calatoreste».”

In roman, aceasta poveste este introdusa ca un raspuns la intrebarea: cum il intelegem noi pe Dumnezeu?, si arata ca lumea se afla in pozitia orbilor care nu pot sa accepte decat ceea ce au experimentat.

Mie mi-a placut pentru ca m-a ajutat sa inteleg situatia lumii actuale, faramitata in religii si confesiuni.  Cred ca Dumnezeu se dezvaluie oamenilor prin diferite cai si tot astfel oamenii intemeiaza modalitati diferite de a-L sluji. Ideea este ca El ramane acelasi pentru intreaga lume indiferent in ce dogma am ales noi sa credem sau in ce particica de adevar ne-am pus sperantele. Din punctul meu de vedere Dumnezeu este mai presus de religie si ne apropiem de El nu atat prin adoptarea unei dogme sau a alteia cat prin sinceritate si dragoste dusa pana la uitare de sine. Personajul principal al romanului la care m-am referit este un exemplu in acest sens, asa ca nu vreau sa inchei inainte de a va recomanda, cu toata responsabilitatea, sa cititi cartea.

Cecilia L.

Cum sunt oamenii la tine in sat?

Dragi prieteni, de multe ori invatam din experientele celor din jurul nostru sau din diferite situatii pe care le intalnim in viata noastra. Ne-am gandit astfel sa impartasim cu voi cateva povestioare auzite, care pe noi ne-au inspirat pozitiv, constructiv. Deci, daca aveti nevoie de ceva care sa va ridice spiritul, trage-ti cu ochiul la “Povestiri inspirante”  😉

Se spune ca odata, undeva in lume, un om s-a mutat intr-un nou sat. Necunoscand prea multi oameni din zona unde se afla noua sa casa, el nu stia cum vor fi noii lui vecini. S-a gandit atunci sa il intrebe in primul rand pe un calugarul budist care locuia in imprejurimi.

Ca sa ii poata raspunda cat mai bine, calugarul i-a adresat si el o intrebare:

”Cum erau oamenii in satul in care ai locuit inainte?”

“Erau groaznici!”, raspunse noul venit. „Erau niste oameni ce aveau tot felul de obiceiuri ciudate si… niciodata nu m-am inteles bine cu ei.”

Atunci calugarul i-a raspuns: ”Si aici sunt la fel.”

In timpul intalnirii dintre cei doi, un alt barbat a venit care si el de curand se mutase in sat. El a venit sa il viziteze pe calugar, avand la randul lui aceeasi curiozitate:

„Cum sunt oamenii in satul acesta?”

Pastrand mereu o atitudine calma si relaxata, calugarul i-a adresat aceeasi intrebare ca si primului venit, iar omul i-a raspuns sincer:

“Erau oameni foarte buni. Intotdeauna ne-am ajutat la nevoie.”

Atunci calugarul i-a spus:

“Si aici sunt la fel.”

Bineinteles ca primul vizitator a ramas uimit si a reactionat:

”Cum se poate una ca asta? Mie mi-ati spus ca oamenii din acest sat sunt rai, iar lui ii spuneti ca sunt oameni buni!”

Cu simplitatea sa caracteristica, calugarul i-a zis:

”Oamenii sunt asa cum ii vezi tu.”

Cred ca fiecare dintre noi a avut ocazia sa intre intr-un colectiv nou, fie la scoala sau la locul de munca, etc. Atunci, de multe ori avem tendinta sa ii categorisim pe noii colegi (sau profesori, sefi) in functie de ce spun unii sau altii. Insa fiecare vede prin prisma sa si de aceea este posibil ca sa perceapa noul mediu in care au intrat intr-un mod foarte similar mediului din care tocmai au plecat. E important totusi ca inainte sa-i judecam pe ceilalti, putem sa ne usuram aceasta trecere si sa ne imbunatatim modul de adaptare daca ne gandim mai bine ce putem schimba la noi pentru binele celorlalti, si sa actionam prin a fi primii care ofera neconditionat celorlalti, inainte sa asteptam sa primim ceva.

Sper ca aceste randuri sa va fie de un folos in viata de zi cu zi si sa va aduca bucurie 🙂

Raluca O.